Când vine şcoala, adică la începutul fiecărui an şcolar, ne trezim bombardaţi atât de ştirile cu impact negativ ale reporterilor care culeg la tot pasul informaţii despre starea jalnică în care se găsesc unele corpuri de clădiri, în care fiinţează unităţi de învăţământ, dar şi de unele declaraţii, pe care oamenii politici le lansează în spaţiul public, fie pentru a puncta împotriva partidelor adverse, fie, mai direct, la adresa anumitor persoane.
Din rândul acestor declaraţii mă opresc la cea a preşedintelui statului, care, observ cu îngrijorare, începe să apuce pe urmele predecesorilor, dându-şi cu părerea despre aspecte ce nu ţin de apanajul său, decât – bineînţeles – dacă nu doreşte să o facă din nou pe omul partidului care l-a sprijinit în campania electorală. Dar, urmărind problema sub aspect declarativ, notez:
- Unul din cinci corpuri de clădire şcolară nu au autorizaţie de funcţionare sau sanitară. Păi nu-i o noutate. Şi anul trecut era cam tot aşa, ba chiar mai mult, domnul premier o trăgea sus şi tare că problema învăţământului nu-i corpul de clădire, ci dotarea, cu manuale, de exemplu şi ştim bine cât a durat până când elevii au avut parte de ele, ce scandal a fost – inclusiv în instanţă – cu editurile care s-au înhămat a scoate pe piaţă aşa ceva, în special cu cele electronice. În fine, era an electoral şi pe Ponta îl durea la tabletă de elevi. El credea că toate şcolile din România sunt la fel ca cele pe care le vizitase în capitală, cu prilejul diverselor mişcări de propagandă.
Nu este, domnule preşedinte, nu este nicio noutate că una din cinci şcoli româneşti au această problemă. Credeţi că partidul din care vă trageţi nu are nicio vină? Credeţi că toţi primarii din localităţile cu astfel de probleme sunt de altă coloratură politică decât cea galben-albastră? Aveţi impresia că unităţile care au obţinut autorizaţiile au chiar tot ceea ce înseamnă decentul confort care trebuie să-l aibă acest gen de stabiliment?
- „Cred că este posibil că până în toamna 2018 să avem o Românie modernă şi în scoli”. Există un plan, nu-i aşa? Evident, acesta nu-i vizează şi pe foştii dvs. parteneri USL-işti. Cu alte cuvinte, numai un guvern nou, cu PNL la cârmă, o să fie capabil ca în anul şcolar 2018-2019, să nu mai existe astfel de aspecte. Nu sunt transparente acţiunile, pentru că demersuri demagogice au mai fost, cam de pe la toate partidele, chiar şi miniştri mai aprigi în declaraţii la început de mandat şi care, tot aşa, au trâmbiţat că vor face reformă. De 25 de ani ne tot reformăm generaţii de elevi şi de profesori, că la un moment dat nici nu poţi să-i mai distingi, care categorie este mai reformată, mai debusolată, mai nerealizată, mai nemulţumită.
- „Copiii din mediul rural nu au aproximativ aceeaşi şansă ca cei din mediul urban.” Dar când au avut-o vreodată? Şi apropo de mediul urban. Cunoaşte, domnia ta, că distrugerea la scară naţională a economiei prin închiderea fabricilor supuse „privatizărilor”, au dus, în mod inevitabil la regresul multora dintre oraşele şi municipiile acestei ţări? Că termenul „urban” are nevoie de o adaptare la situaţia din teren şi nu mă refer doar la cea demografică, prin exodul forţei de muncă disponibilizată „democratic” din uzinele foste comuniste, spre ţări unde economia este mai funcţională şi tratată cu seriozitate şi respect de către politicieni? Scăderea gradului de urbanizare a atras de la sine şi o degradare a actului de învăţământ în aceste localităţi cu pretenţie de oraş. Şi da, chiar şi la sate, numărul elevilor este în scădere treptată, în primul rând datorită faptului că multe dintre familiile care au ales Occidentul pentru locuri de muncă şi-au luat şi copiii, iar pentru cei rămaşi, de cele mai multe ori în grija rudelor, lipsa unor programe coerente şi a dezvoltării abilităţilor practice, duc la o apatie faţă de şcoală în general. De abandonul şcolar nu vorbeşte nimeni?
Şanse nu au fost niciodată între elevii din mediul rural, în comparaţie cu cei de la oraşe, pentru că mentalităţile sunt la acelaşi nivel ca şi acum o sută de ani. Degeaba introduci internet în şcoli dacă nu explici copiilor şi cum să-l folosească în avantajul lor profesional. Există şcoli de arte şi meserii la şcoala sătească? Există programe şcolare adecvate specifice mediului rural? Există programe şcolare definite strict la specificul zonei? NU! Există doar ceva dictat de la Bucureşti şi restul trebuie să se supună. Păi, măi, Klaus, ce biblioteci crezi că au la dispoziţie cei de la cucuieţii din deal? Ce activităţi extracurriculare sau extraşcolare are gimnaziul din inima Bărăganului sau din Insula Mare a Brăilei?
Vorbeşti de mediul rural, dar nu te-ai oprit niciodată în vreun sat pe traseul cu maşina de la Bucureşti la Sibiu, să dai şi tu mâna cu elevii, să vorbeşti un pic cu profesorii, să asculţi un pic directorul acela de şcoală, să iei pulsul efectiv. Fă asta de câteva ori, inopinat, evident, ia-l cu tine şi pe ministrul de resort şi întorcându-vă să radiografiaţi „România lucrului bine făcut”, cu care te-ai lăudat în campania de acum un an, dacă vrei să o faci şi tu pe Băsescu, devenind un preşedinte bun la toate, priceput ca nimeni altul, chiar la orice, uitând că ţara nu mai este republică prezidenţială şi că vremea „celui mai iubit fiu al poporului” dorim să o lăsăm definitiv doar în seama istoriei şi a istoricilor, fără niciun fel de tangenţe cu prezentul şi mai ales cu viitorul, fie el şi al învăţământului.
- „Un număr mare de tineri absolvenţi nu îşi găsesc un loc de muncă.” Păi, nu! Nici acest lucru nu este o noutate, dar să nu ai impresia că şi aici singurul vinovat e guvernul pontist. Chestia asta durează de 25 de ani, de când s-a dus Ceauşescu, pentru că pe vremea sa nu exista termenul de şomer. Erai automat încadrat de stat. Măcar pe vremurile roşii existau şi licee cu profil industrial, învăţai o meserie, cât de cât, aveai o calificare, ceva habar de actul muncii, existau şcoli profesionale. În prezent nu mai există, iar dacă mai înveţi o meserie e cam greu să o mai şi practici, din lipsa la propriu a industriei. Nici chiar micile meserii nu au căutare în sistemul de învăţământ românesc. Lipsa calificării şi a perspectivei profesionale, a seriozităţii tinerilor, îi îndeamnă pe puţinii manageri a celor câteva fabrici rămase în picioare sau a micilor ateliere de reparaţii, să nu aleagă tinerii. De cele mai multe ori angajatorii cer experienţă mai mult decât diploma de studii, ori, ca să ai experienţă este nevoie de practică profesională, cea care se făcea cândva în paralel cu orele de studiu. Distrugerea şcolilor de profil, tip arte şi meserii a dus la crearea a două extreme:
- a) tinerii s-au orientat către studiul liceal, apoi către facultăţi;
- b) au conştientizat că societatea românească nu este pregătită să-i primească în câmpul muncii, aşa că au ales să muncească – de cele mai multe ori necalificat – în afara ţării;
- c) nu sunt suficient de bine motivaţi să aleagă să lucreze, iar dacă o fac se prezintă la interviuri cu pretenţii financiare demne de persoanele cu experienţă în câmpul muncii.
Nici măcar absolvenţii de studii superioare nu o duc mai roz. Şi aici se preferă căutarea locurilor de muncă în străinătate, chiar dacă de cele mai multe ori pe posturi care nu au nicio legătură cu ceea ce au urmat în facultate, pentru că remuneraţia este mai atractivă, iar speranţa migraţiei la un loc de muncă mai bine plătit, mult mai realizabilă decât în ţară.
Există şi locuri de muncă pentru care tinerii nu doresc să le ocupe, iar una dintre cauze este faptul că salariul oferit li se pare mult sub pretenţii. Au învăţat în timpul şcolii (nu de la şcoală), că e mai bine să stai acasă cu indemnizaţia de şomer, decât să munceşti pentru 1000-1200 lei pe lună, iar exemplele din societate nu sunt puţine, mai ales atunci când sunt hipermediatizate.
În aceeaşi conferinţă de presă din 14 septembrie, şeful statului a mai adăugat: „Toate acestea ne duc la ideea nevoii unei reforme. Dar reforme s-au tot făcut şi problemele au rămas, în mare, aceleaşi. Astăzi propun un alt demers: propun să începem, printr-o largă consultare publică, o nouă reformă în învăţământ. Îi invit pe toţi cei interesaţi şi implicaţi să participe la această consultare. Cred că această consultare va dura cel puţin 2 ani şi cred că, prin aceasta, putem să creăm bazele unei reforme în învăţământul românesc.” Adică după ce a criticat în sus şi în jos, fără să identifice vinovaţii şi ce măsuri propune pentru pedepsirea lor, pentru că, să nu uităm, aici vorbim de atentat la siguranţa statului, Iohannis o face pe pacificatorul, chemând sub aripa mandatului său ocrotitor „pe toţi cei responsabili”, ca să mai valorifice capital politic, întru campania electorală viitoare.
Cineva, din sală, pesemne vreun reporter, a întrebat, firesc pot spune, în ce constă provocarea adresată Guvernului, iar preşedintele a răspuns ca un elev: „Provocarea se va materializa în discuţii, probabil destul de multe, până vom găsi o soluţie”. Exact aşa au spus – printre alţii – şi: Mihai Şora, Liviu Maior, Andrei Marga, Cristian Adomniţei, Alexandru Athanasiu, Ecaterina Andronescu, Daniel Funeriu, chiar şi Emil Boc, în 2009, în cele două luni de interimat. Fiecare a scos din mânecă, precum un veritabil scamator, asul cu reforma, iar cadrele didactice, alături de sindicate, pe de o parte şi elevii cu părinţii, de partea cealaltă, au înghiţit în fiecare debut de an şcolar şi de mandat ministerial, pastila prostirii ălor mulţi şi plini de datorii pe la bănci.
Domnule Verner, erai primar, parcă, în 2009, când Boc a luat de la bugetari, adică şi de la profesori, inclusiv de la soţia dumitale, nu numai o parte din salariu, ci şi sporuri. Acum nu ai scos nicio vorbuliţă când Sorin Câmpeanu, ministrul actual peste învăţăcei a declarat, poftim calcul: „Creșterea salariilor cu 20% ar însemna, luând în considerare și creșterile de 5% din martie și de 5% din septembrie 2015, o creștere a salariilor de 32%.” Ce aritmetică ştiu pontiştii? Păi sporurile, stimulentele, prima de vacanţă şi al treisprezecelea salariu au fost şterse cu tot cu 25% din salariul brut, de Boc în 2009, adică – fă şi tu, chiar şi în germană, o socoteală – că asta înseamnă cam 40-50% din câştigul de pe atunci al unui profesoraş. Ştii tu, Verner, câţi aveau şase case şi trăiau numai din închirierea lor?
Dar ştii câţi îşi ipotecase amărâtul de apartament din blocul comunist, pe care şi l-a achiziţionat prin credit în valută de la bancă? Ştii câţi dintre ei au rămas înglodaţi în datorii, iar alţii şi fără casă? Nu te simţi cu nimic vinovat pentru halul în care arată învăţământul românesc, supus unui îndelung şir de „reforme” din 1990 încoace? Nu-i aşa că dacă am lua fraza ta: „Provocarea se va materializa în discuţii, probabil destul de multe, până vom găsi o soluţie” şi, extrapolând cei 25 de ani scurşi degeaba, am aşeza-o exact în decembrie 1989, am obţine exact rezultatul? Ce crezi că vei obţine în doi ani? Cu ce oameni? S-au experimentat fel de fel de soluţii, politice, evident, însă, ca în oricare alt domeniu profesional în care politicul şi-a vârât coada, rezultatul se cunoaşte deja.
Învăţământul este o ruşine naţională, aşa este însă tu reprezinţi această ţară, inclusiv educaţia, atât cât a mai rămas din ea!