Se spune că lumina cărţilor pătrunde în mintea şi sufletul nostru numai prin cultivarea voinţei. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a se ancora în munca titanică a studiului e diferită, iar experienţa ne demonstrează că nu întotdeauna potenţialul intelectual e hotărâtor în formarea unui om. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă! Aşadar, pentru a-ţi pune în valoare ştiinţa, e necesară consecvenţa, iar pentru a reuşi trebuie să-ţi şi doreşti acest lucru.
Omul nu trăieşte în colivie; el este purtătorul valorilor morale şi materiale, trăieşte în colectivitate, iar pentru a fi şi eficient trebuie să ştie să comunice. În literatura de specialitate se tot pomeneşte de arta de a comunica, iar neajunsurile întâlnite în mai toate domeniile de activitate şi-ar găsi unele cauze tocmai în acest sector. Dacă ne îndreptăm către statutul comunicării, descoperim cu uşurinţă cele două forme ale acesteia: ierarhică şi reciprocă. Cea ierarhică presupune existenţa interlocutorilor cu statut diferit; cel superior are rol hotărâtor, iniţiativa îi aparţine. Comunicarea reciprocă se realizează la nivel de egalitate, iar iniţiativa mesajului este la îndemâna fiecăruia.
Analizând cele două variante, s-ar putea crede că prima ar aparţine mai mult perioadei vechi, când superiorul era privilegiat, iar ultimul cuvânt îi aparţinea, pe când a doua situaţie am putea-o duce în perioada actuală când fiecare învaţă de la fiecare sau nu se mai ştie cine dă şi cine primeşte. Partea teoretică existentă în cărţi rămâne de cele mai multe ori tot în cărţi, fiindcă omenirea se conduce adesea după reguli nescrise, făcute la comandă, după bunul plac. Domneşte şi este cultivată în ultima vreme o lege a junglei din care nu iese învingător cel care deţine partea corectă şi dreaptă a lucrurilor, ci acela care seamănă peste tot isteria vorbei şi a banului. Aşadar, nu mai încape nicio îndoială în acceptarea ideii că arta de a comunica este pentru unii la genunchiul broaştei. Teoretizăm şi-atât!
Mulţi dintre noi duc dorul bunului simţ, care dă tonul şi este indispensabil în comunicare, indiferent de statutul interlocutorilor. În această situaţie se impune următoarea întrebare: L-a mai zărit cineva, pe undeva? Zi de zi ne surprindem a fi martori sau suntem direct implicaţi în conflictele dintre generaţii; dialogurile dintre şefi şi subalterni sunt pestriţe ca penajul papagalului, rămânând adesea pe poziţie cel care ţipă mai tare sau cel care are mai bine spatele acoperit, fiindcă agresivitatea e-n vârf de lance, iar influenţa stă la rang de cinste; iar cât despre cei care se află pe aceeaşi poziţie, indiferent de vârstă, au frecvent la purtător partituri suburbane, dar cu pretenţii intelectuale. Şi uite aşa, dis-de-dimineaţă şi până în noapte, ducem după noi frânturi de convorbiri care irită, dor şi ard, dar ne amăgim că deţinem arta comunicării.
Odinioară, se punea accent pe ideea că cine este înţelept, cedează. Cum să cedezi? Dar ce, eşti făcut din mucava să cedezi la prima adiere? Nu se mai poartă, deşi… în timp ce deşteptul este adesea şovăielnic, prostul este întotdeauna sigur pe el! Se-ntâmplă, însă, ca, dintr-o dată, supărat pe proasta aşezare a lucrurilor, înţeleptul ori deşteptul să se supere şi să nu mai tacă şi nici şovăielnic să nu mai fie. Dar nu durează mult! Realizează că locul lui nu-i acolo şi adoptă o altă tactică în mişcarea pieselor. El ştie bine că există atât o artă a comunicării, cât şi o artă a tăcerii.
Aşadar, tendinţa predominantă pentru cei mai mulţi este spre o comunicare agresivă care, din păcate, nu face bine nimănui. De ceva vreme, specialiştii se îndreaptă spre ceea ce se numeşte comunicare asertivă. Pentru români, accepţiunea este nouă şi nici nu e rea! Împrumutat de la americani, conceptul ar trebui însuşit şi înţeles de noi toţi. Comunicarea este o abilitate care se învaţă prin exerciţiu; se transmit mesaje, care odată recepţionate, sunt apoi interpretate. Ajunşi în acest punct se impune precizarea că prin comunicare nu numai că se transmite o informaţie, un mesaj, ci important este dacă acesta a fost înţeles corect.
A avea potenţial asertiv, înseamnă a fi dispus să-i accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt: cu defecte şi calităţi, fără a încerca să insişti în schimbare. A învăţa să comunici asertiv trebuie să capeţi abilitatea de a-ţi exprima emoţiile, opiniile, convingerile, dorinţele fără a leza drepturile celorlalţi. Exprimarea trebuie să fie clară, directă şi precisă, iar critica adusă să fie constructivă. Nu comunicăm evaluativ, ci descriptiv: trebuie să descriem comportamentul şi nu persoana. Ne exprimăm sentimentele într-o manieră care să nu aducă prejudicii nimănui. Important este să învăţăm a-l asculta pe celălalt, să ţinem seama de opinia sa şi să nu uităm de contactul vizual, element esenţial în înţelegere. Tonul vocii, poziţia corpului, mimica feţei, momentul în care este plasat mesajul. Până la urmă, sunt norme de bună creştere care ne ajută într-o traversare mai uşoară a vieţii.
În concluzie, comunicarea şi comportamentul asertiv îşi găsesc locul între agresivitate şi pasivitate. Este o modalitate de a soluţiona problemele interpersonale, evidenţiind stima faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Asertivitatea se învaţă pe parcursul vieţii doar dacă ai voinţă; aceasta nu este predată sub forma unor lecţii la clasă, dar nici nu excudem ideea că profesorul nu are un rol important în formarea şi dezvoltarea acesteia cu condiţia ca el însuşi să fi învăţat a comunica între timp!