Trăim un alt decembrie de „împliniri măreţe”, cu politicienii noştri cu tot, în societatea deloc „multilateral dezvoltată”, absolut nedezvoltată, poate cea mai subdezvoltată, dincolo de orice pesimist scenariu cu care ne-am fi decorat Crăciunul în 1989.
Atunci eram cu gândul la gloanţe, unii dădeau de mâncare soldaţilor din tancurile postate între blocuri, alţii le ofereau nişte galoşi sau orice altceva de încălţat, pentru că cizmele de cauciuc cu care veniseră pufanii din unitate erau de la campaniile agricole, pentru că prin păpuşoi se făceau „exerciţiile militare” înainte de 1989.
Se primea la schimb cu cizmele sau izmenele, muniţie şi arme. Bine, armă se primea şi de la Gărzile patriotice, postate strategic în intersecţiile mari şi în imediata apropiere a unităţilor militare. Oricine dorea să aibă un puşcoci, cu siguranţă primea, cu muniţia aferentă, fireşte. Apoi mai rămânea şi de la militari. Unii dintre ei nici măcar nu apucaseră să înveţe cum se foloseşte un pistol-mitralieră, darămite să mai tragă eficient. Bine, nu că ar fi fost mare scofală, însă când porţi o uniformă militară, civilii aşteaptă de la tine „lecţii”…
A fost un Crăciun de neuitat pentru aceia dintre noi care l-am trăit, pentru acei dintre noi aflaţi exact la vârsta la care o astfel de schimbare, de-a dreptul istorică, putea să însemne începutul unei noi vieţi, una cu adevărat menită să răzbune anii de beznă şi îndoctrinare.
Nu au trecut multe decembrii peste noi, că deja unii au început să-l regrete pe Ceauşescu, atât de mult încât chiar au prezis un viitor sumbru pentru cei care – ca şi neam creştin – şi-au condamnat şi executat conducătorul, tocmai de Naşterea Domnului. Ei, acum, poate ca şi o scuză, se spune că Iisus nu s-ar fi născut chiar pe 25 decembrie, ori aşa pretind anumiţi cercetători, nu neapărat în goana de senzaţional, ori ca să destabilizeze obiceiurile bisericii străbune, da’ cât să facă puţină vâlvă prin presa asta liberă, atât de liberă, poate cea mai liberă de orice bun-simţ şi într-adevăr dependentă de banii celor căpătuiţi.
Daaaa, căpătuiala s-a născut în Decembrie 1989, când, cu mare tact, neocomuniştii, îmbrăcaţi în oi au scos nişte pancarte cu poeţi şi actori şi din balconul Universităţii şi al Comitetului Central, au făcut semn ălor mulţi din stradă, dar şi celor şi mai mulţi, de dincolo de televizor, să caşte bine ochii la ceea ce va urma, pentru că Televiziunea Română Liberă va transmite evenimente importante pentru ţară. Aşa s-a născut FSN şi în acelaşi timp şi prostia care patronează şi acum societatea noastră. FSN nu mai există!, ar zbiera cineva, precum ar spune: „Ceauşescu şi poporul, România, viitorul!”, lozincă ce trebuia neapărat zbierată pe stadioanele patriei, devenite – pe drept cuvânt – adevărata „Cântarea României”. FSN nu mai există, el s-a multiplicat în fiecare din noi, aceia care au votat, ori nu, care s-au implicat ori ba, în viaţa politică sau civică, a celor care s-au crezut urmaşii secerelor şi ale ciocanelor, dar şi ălora autointitulaţi „golani”. Din explozia FSN s-a născut această pleiadă de partide, iar meseria de politician este de departe cea mai râvnită şi mai bănoasă, mai aducătoare de prosperitate personală, mai nesimţită şi mai perversă din câte există în ţărişoara asta.
Vorbesc de fapte reale şi una dintre acestea se referă la terorişti. Acum e la modă. De vreo câţiva ani, acest cuvânt e la modă. Bine, nu referitor la România, nuuuu, doar la „informaţii de peste hotare”. Crăciunul lui 1989 a fost marcat de prezenţa absolută a acestor luptători fantomatici, care şi-au făcut de cap în marile centre urbane ale României. La Bucureşti au fost terorişti, e clar asta. Televiziunea a avut grijă să transmită în direct. Aşa e, că pe atunci nu existau mijloacele tehnice ca să emită „live”, cum e în prezent. Şi la Brăila au fost terorişti, vă spun sigur, pentru că deşi eram un licean, în balamucul acela, ciulitul urechilor era mai mult decât necesar, iar ca desăvârşire ad-hoc, am priceput foarte bine care este sunetul, cadenţa unui pistol-mitralieră făcut la Cugir, model 1963 şi o altă armă, pe care nu o mai „auzisem” niciodată şi pe care nu am avut ocazia să o văd nici până în prezent, cu tot internetul acesta care pretinde că le ştie pe toate.
De văzut sigur am văzut ceva, când am extras din pervazul ferestrei de la camera mea, în glonţ de terorist, pe lângă cele ale bravei armate române, care atunci „era cu noi”. Geamul a fost făcut ţăndări, dar nu asta era povestea, ci faptul că am avut zile, deşi se trăgea şi ziua şi noaptea, iar sub balcon, dar exact sub balcon a stat cuibărit o vreme şi un tanc, iar când trapa turelei se mai ridica, aveam grijă ca noi, cei din familie, din puţinul ce-l aveam, să coborâm cu o bucată de frânghie, sacoşa cu mâncare şi apă pentru sufletele acelea chircite în uniforma unei ţări, patrie care-şi bătuse joc de tinereţea lor şi a noastră.
Unii spun că e mult de atunci, eu spun că nu e mult, iar acele evenimente au darul de a te marca pe viaţă, sigur, în sensul bun al cuvântului. Şi pentru că orice eveniment trebuie botezat, cei ce au acaparat atunci puterea, au numit-o „Revoluţie”. În felul acesta orice tentativă de a configura o regie şi un scenariu înaintea lui 16 decembrie, ar fi avut darul de a se anula din faşă. Şi cu minciuna asta au crescut românii an de an, Crăciun după Crăciun, iar aceia dintre noi care au îndrăznit să pună la îndoială spontaneitatea celor întâmplate, aveau să fie arătaţi cu degetul şi catalogaţi drept antiromâni.
După ce rafalele gloanţelor au încetat, iar toată ţara a salutat unanim execuţia soţilor Ceauşescu s-a petrecut româneşte, cu mâncare şi băutură, până la epuizare. Evident, nu era pomana celor doi proaspăt decedaţi, ci Naşterea Domnului sau aşa a reţinut istoria. A venit chiar şi un Revelion aparte, iar auspiciile unui nou cincinal, în zorii lui 1990, dincolo de tot spumosul din pahare, dădea românilor speranţa aceea la care doar puteau visa până cu o lună în urmă. Magazinele nu s-au umplut peste noapte, salariile şi pensiile nu au explodat, dar condiţia traiului părea o prioritate în faţa visului românului de a gusta din privilegiile depravării capitaliste. Şi de la prima melodie străină care a început să zumzăie la aparatele de radio şi până la primul import de banane şi portocale, nu a fost decât un pas. Din librării au dispărut instantaneu volumele „Omagiu”, cu portretele „celor mai iubiţi fii ai ţării”, iar toate instituţiile au eliminat de pe pereţi portretele şi însemnele ceauşişte.
Vă mai amintiţi feţele soţilor Ceauşescu, atunci când dădeau ca apucaţii din mâini în balconul CC al PCR, înainte să decoleze cu elicopterul, rugându-ne să stăm la locurile noastre? Ei, bine, o scenă asemănătoare s-a petrecut luna trecută, la exact un an de când forţele de stânga, printr-o stângăcie crasă, au fost anunţate – subtil sau cu subînţeles – că e momentul să-şi plece gândul de la preşedinţie. În noiembrie 2015, strada, de data aceasta, de la o tâmpenie care nu avea nimic politic în ea, dar care a fost superb politizată, a reuşit să ne aducă din nou – fie ca şi satisfacţie-premiu, pentru anii aceştia de promisiuni fără acoperire, moacele politrucilor, speriaţi de mama focului, ca nu cumva o nouă mişcare de răsturnare prin forţă să se pornească. Dacă figura lui Victor Ponta din seara când a primit vestea pierderii bătăliei pentru prezidenţiale fusese una apoteotică, ei bine, cea din 3 noiembrie 2015, dezvăluia exact chipul lui Ceauşescu din momentul fugii sale, la miezul zilei, din capitată, pe 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu şi Manea Mănescu. Era clar că întreg guvernul Ponta, aflat la versiunea 4.0, avea să cadă şi că, dincolo de orice ispravă a celor din stradă, niciun alt personaj politic aflat la guvernare ori ba, nu mai avea şansa de a accede la putere, fie şi sub auspiciile unui interimat. Mai mult ca sigur că aceeaşi voce, care i-a spus lui Ponta, în seara de 16 noiembrie 2014, cine va fi următorul preşedinte al României, a avut aceeaşi „putere de convingere” şi pe 3 noiembrie 2015. Ponta, deşi remarcându-se în viaţa publică de premier ca fiind un zeflemist, nescăpându-i niciun adversar, a sfârşit brusc, părăsind pe uşa din dos politica, eliminat, pe de o parte de propria-i beţie de putere, pentru că nu a avut curajul să se retragă cu fruntea cât de cât sus cu ceva luni mai înainte, dar şi datorită falimentului social-democraţiei, pe care a moştenit-o de la FSN, de la mentorul şi principalul vinovat al dezastrului economic şi social al României, de la Crăciunul din 1989 şi până în prezent.
2015 a reprezentat anul scormonirii. S-au scos de prin sertarele dreptăţii dosarele Mineriadelor şi cu siguranţă se va căuta nu neapărat ţapul ispăşitor, ci într-adevăr, vinovaţii, sau, cel puţin, asta speră opinia publică, dacă această sintagmă o mai avea vreo rezonanţă. Mai aşteaptă unii şi redeschiderea dosarelor Revoluţiei, că aşa apar evenimentele din Decembrie 1989 în cărţile de istorie. Mai sunt unii care, la mijlocul lui decembrie 2015, mai merg la cimitir să le aprindă o lumină celor care au căzut răpuşi de intervenţia Miliţiei, Securităţii şi Armatei, la ordinele lui Ceauşescu şi mai apoi la ale nu ştim cui ordine şi dincolo de orice lacrimă încă mai vor să ştie cine au fost acei terorişti. Te întrebi, poate nu neapărat retoric, oare toţi aceşti martiri ai noştri nu se răsucesc în mormânt de furie că sângele lor vărsat nu a putut să reformeze cu adevărat actul politic în România? Tot retoric vorbind, dacă în Decembrie ’89 a fost nevoie pierderi de vieţi omeneşti pentru a schimba orânduirea, de ce ale vieţi au trebuit să fie curmate ca să se producă schimbarea unui guvern, acum, în zilele noastre? Sigur, cei din urmă nu pot fi numiţi martiri, dar nu este exclusă trecerea lor pe o listă a salvării democraţiei în România, chiar şi cu un corp de literă mai mic, sau ca o notă de subsol. De reţinut este ideea, potrivit căreia, clasa politică din ţara noastră nu a atins gradul democratic şi că, într-adevăr, a fi politician este o meserie, pe care nu ţi-o însuşeşti, ci ţi-o cumperi de la partid (a se citi grupul de interes care a investit în tine), cu scopul vădit de a-i servi interesele, altele decât cele naţionale, de cele mai multe ori subminând chiar interesele naţionale.
Aşteptăm – poate la un alt Crăciun – şi condamnări ale politicienilor postdecembrişti, pentru subminarea economiei naţionale, confiscarea tuturor bunurilor, pe care nu şi le pot justifica din salariu. Tot la un alt Crăciun mai aşteptăm şi desfiinţarea imunităţii parlamentare, precum şi reguli stricte, prin care poţi accede la funcţii publice, printre care lipsa afacerilor din familie, pregătire de specialitate fără plagiate şi exemplu moral demn de urmat în comunitatea din care provine. Cu siguranţă că, urmând această direcţie numărul parlamentarilor s-ar reduce natural, fără a mai fi necesar un demers legislativ în acest sens.
Acum avem un guvern mai apropiat de ceea ce şi-a dorit românul de rând. Nu ştim cât e de bun, numele miniştrilor nu au prea multe în comun cu ceea ce a existat înainte. E greu şi pentru presă ca să afle te miri ce despre aceşti oameni, care, dincolo de cât de specialişti sunt în domeniile pentru care au fost numiţi în funcţii, nu au avut o prezenţă în viaţa publică decât evazivă spre deloc. Nu ştim ce-o să facă, nu ştim dacă vor reuşi ceva aceşti tehnocraţi, atâta timp cât oamenii de sub ei sunt aceeaşi, dacă mentalitatea de un sfert de secol a românului, nu poate fi dinamitată.
La cât de altfel ne va fi viitorul, nu putem nici măcar brăzda idei, în situaţia în care pe plan internaţional politicile comunitare se află într-o corigenţă crasă, când Europa nu poate să demonstreze că are o coerenţă, o „singură voce”. Criza emigranţilor a demonstrat că nu există o direcţie unilaterală, că deşi se vorbeşte de Uniunea Europeană şi de spaţiul Shengen, interesele naţionale, regionale, sunt mai presus decât cele comune. Există o Europă, de multe ori total diferiră de restul lumii, în fiecare stat ce-o compune. Există în continuare, deşi lumea nu prea vorbeşte de acest lucru, o Europă a Occidentului şi una a Estului, există încă monede naţionale pe lângă zona euro, există economii care merg şi unele care nu ştiu ce-i mersul înainte, există armate diferite. Există în continuare antagonisme între Nordul industrializat şi Sudul agricol, între catolici, cu tot cu protestanţi şi ortodocşi. De toate aceste disensiuni se bucură Rusia, Orientul şi, cum altfel, America. Nimeni din afara spaţiului comunitar – şi sigur nu va exista exprimare în spaţiul public – nu doreşte binele Uniunii Europene. Rusia ştie că UE o va fi ţine departe, deşi are resurse naturale foarte mari, SUA nu caută ca valuta simbol – dolarul – să aibă rival şi, mai mult decât atât, să fie eliminată de pe podium. Pierderea interesului militar în zonă, după expansiunea spre Est a NATO, ar fi pentru SUA o catastrofă. Înfiinţarea de către Uniunea Europeană a unei armate proprii este aproape imposibil de acceptat atât de americani, cât şi de ruşi. Nici măcar atentatele teroriste din ultima perioadă nu au generat suficientă energie pentru demararea cadrului legislativ aferent trecerii statelor europene la o singură entitate, printr-o monedă, graniţă şi armată proprie. Deşi acest spectru, care părea pentru unii, acum câţiva ani, mai mult demagogie cu aromă de utopie, emite în prezent ţinuta unei soluţii salvatoare în faţa ameninţărilor ce tot solicită la maximum resursele politice ale Bruxelles-ului.
O să avem un Crăciun cu întrebări, cu multe întrebări şi aşezaţi la focul sobei precum „Gânditorul de la Hamangia”, o să privim cu un ochi spre trecut şi cu celălalt către mult-aşteptatul viitor, pe care – sigur asta – toţi ni-l dorim altfel. De la atât „altfel”, Crăciunul nu mai are cozonac, ci panettone, iar de Paşte ciocnim, în loc de ouă roşii, ouă Kinder. Ce ne rezervă viitorul ca naţiune, nu ştim. Tragem speranţe. La asta ne pricepem cel mai bine, noi, românii, de când ne ştim ca neam şi până în prezent. Blestem sau binecuvântare? Nici acest lucru nu-l cunoaştem, iar adâncirea în problematică ne poate face rapid transferul de la mustrări la frustrări.