În viziunea dumneavoastră, care este rostul actului cultural în viața unui individ dar și în viața unei societăți? Avem nevoie de cultură, până la urmă?
Atâta vreme cât avem de-a face cu indivizi puși pe căpătuială, cu indivizi cărora li s-a băgat 50 de ani în cap că nu există nimic în afara materiei, deci buba e foarte adâncă, atâta vreme cât acești indivizi n-au nici un Dumnezeu, ei nu au nevoie de cultură. Zic ei! Dar simplul fapt că ei călătoresc cu un tren, că îmbracă niște haine frumoase, acestea sunt niște rezultate ale unor evoluții ale unor spirite de inventatori, de creatori care s-au format prin cultură. Trenul, avionul, mașina sunt dovezi ale evoluției inteligenței. Inteligența nu se dezvoltă prin arivism, prin grobianism, inteligența se dezvoltă prin a apela la ceea ce este mai profund în gândire și în simțiri.
Arta este tocmai canalul prin care individul poate să acceadă spre inteligență sau poate să acceadă spre a șlefui acele calități ale sufletului omenesc. Din cauza asta vedem ceea ce vedem, crime, dezmăț, copii părăsiți, familii dezmembrate, pentru că, înainte de toate, acesta este rezultatul acelor ani cumpliți de ateism și de materialism, acelor ani în care li se băga în cap că omul este tot – numai el. Nu e așa, nu omul este tot. Totul este programat de undeva în evoluția noastră, a societății și a omenirii; acest program pe care nu-l putem depăși, nu-l putem combate. Nu există accident – până și accidentul este programat pentru a produce ceva. În momentul în care ceva se schimbă în acest program se schimbă curgerea. Când se schimbă curgerea atunci se schimbă istoria. Această istorie pe care am trăit-o, în care s-a încercat înlocuirea lui Dumnezeu cu un alt Dumnezeu, în locul icoanei ne uitam la portrete, în locul cântecului de mulțumire aduceam cântece de slavă materiei și nesimțirii și iată unde am ajuns!
Cultură înseamnă nu numai pur și simplu finanțe, numai tehnică. Înainte de toate cultură înseamnă capacitatea individului de a se lustrui, autolustrui, de a se influența, de a influența pe alții. Este foarte interesant termenul de intelectual la francezi. La noi intelectualul înseamnă cineva care a făcut o facultate, toată lumea la gramadă. La francezi există intelectuali și ingenieurs. Intelectual este cel care lucrează în domeniul artei, muzicii, în domeniul picturii, al scriiturii, în domenii din acestea prin care se manevrează cu sufletul uman. Acela este intelectual! Celălalt este inginer, este om de știinţă, este savant dar nu intră în această categorie a intelectualilor.
La noi, unde se ia diploma cu vagonul și masterat cu carul, automat că acești intelectuali au devenit mari amatori de manele, de muzică disco, de manifestări publice care nu au nici o relevanță. Manifestările profunde, acelea care modifică omul, care transmit ceva sufletului uman, acelea sunt singulare, sunt individuale, sunt în taină. Acele manifestări sunt ca rugăciunea. În rugăciune participă numai unul. Oare? Cel care spune rugăciunea convorbește cu divinitatea. Când eu deschid o expoziție convorbesc cu publicul. Eu sunt cel care fac publicul să vină, să vadă, să înțeleagă sau să mă înjure. Deci, dintr-o dată acest gen de convorbire nu este la îndemâna analfabetului. Mi-am permis în ultima vreme să spun și sunt tot mai convins, că arta este făcută de elite pentru elite. Când zic elită, zic în sensul de elită spirituală pentru elite spirituale. Pentru că altfel se cade în derizoriu. Kitsch-ul e la modă, în domeniul vestimentației vedeți ce se întâmplă – nimic nu mai este de valoare decât dacă pune în evidență sexul și formele debordante. Ori așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Deci e nevoie de cultură? Mai mult ca de aer!
Să facem o paralelă între viața culturală din adolescența dumneavoastră și viața culturală a adolescenților de acum, având în vedere faptul că va ”rodi” mai târziu ceea ce se ”însămânțează” acum. Invoc aici și spusele lui Nicolae Iorga: ”Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată semințele vremii nouă: nu le risipiți”.
Eu am trăit foarte bine această zicere a lui Nicoale Iorga, pentru că am avut șansa ca să prind aceste semințe de la niște profesori care riscau enorm. În Liceul de Artă din București profesorii noștrii erau mari somități care, zic eu acum, stăteau ascunse în acel liceu, acea școală medie cu 250 de elevi. Printre ei era marele profesor, scriitor de manuale de istorie, Halunga, care era fugărit pentru că a îndrăznit să fie atașat cultural la Roma în perioada lui Mussolini.
Îl aveam profesor de istoria artelor pe autorul de manuale Golfin-Nicolau care își permitea să ne vorbească de la catedră cu domnule între anii 60 și 66 – o îndrăzneală cumplită pentru vremea aceea. La limba română o aveam pe doamna Olguța Comănescu, fostă profesoară de limba română la Universitatea din Cernăuți care, într-un avânt de combatere a analfabetismului nostru, mă acuza pe mine că sunt dușmanul poporului român, pentru că nu scriam corect limba română. Ce vină aveam eu că în toată perioada în care am urmat clasa a I-a și până în a IV-a schimbaseră ortografia de nu știu câte ori, după cum bătea mai tare vântul dinspre răsărit sau apus. Ea m-a înțeles, dar a zis că totuși, nu acceptă așa ceva.
Am prins acele semințe, acei oameni dinainte, care subtil, mai târziu am înțeles, au făcut legătura între acea generație teribilă dintre cele două războaie mondiale și noi, dar s-a prins de mine, de cei ca mine, care veneam din provincie, care veneam din afară. Nu s-a prins de alții. S-a prins de unii atât de bine, de Dan Lecan care a emigrat în Italia cam din anii 70 și care acum este un bun grafician în America, la New York unde se manifestă profesional. S-a prins de acele ultime vlăstare, aflam mai târziu, ale familiei Rosetti, ale familiei Dragomir, aceste ultime vlăstare ale unor familii muntene aristocrate la care noi ne uitam cu pizma cum se conversau în franceza de salon, pe care nici unul din noi nu puteam să o bunghim și să o prindem în același ritm cu ei și eram geloși pe cultura, pe nonșalanța cu care discutau, de pildă, despre obiceiuri de salon dinainte de război, cu doamna Olguța Comănescu.
Discutau despre ciudatele potriveli de cuvinte de la coana Chirița sau care erau de-andoaselea ori de la Caragiale, pe care noi nu le sesizam. Deci, ei veneau dintr-un fond de educație, aritocratic, pe care îl simțeam și-l respectam. Eram coleg cu Eidltz Ana Maria ajunsă arhitect-șef al Craiovei și cu Stern Ligia din familii de evrei care a emigrat în Israel cu întreaga familie și azi e una din grafiecienele de grafică publicitară cunoscute la New York. Cu Imbroane Rodica, dintr-o altă familie de boieri, din Muntenia, care în cele din urmă emigrează la Paris, căsătorindu-se. Dintre toti rămânem unii din acel nivel – Naum Gh. Gheorghe, care se reîntoarce ca și tatăl său, ca într-un blestem, la Brăila. Naum bătrânul pe care îl chema Neagoe ca să îl prezinte la New York și nu a vrut să se ducă, Lucaci îl chema să fie profesor la Cluj și nu a vrut să se ducă, îl ruga Corneliu Baba, să se ducă profesor de grafică la București, n-a vrut să părăsească Brăila. Noi ceilalți, care veneam de jos, pe mine mă aruncă la Brăila, pe un coleg îl aruncă la Ploiesti, el fiind din Moldova. Noi acolo unde ne-am dus, ne-am instalat și am început să facem ceea ce știam. Prin ce război cumplit am trecut nu numai ca să ne manifestăm ci, pur și simplu, ca să trăim!
Eu, în perioada de adolescență, trebuia să fug din cămin ca să mă duc la peisaj să lucrez, trebuia să cer voie să ies din cămin începând de la bucătăreasă, la portar, director, pedagog, ca să mă duc la bibliotecă sau să bântui, mă învățase Gigi Naum, anticariatele. Și, spre norocul meu și acei anticari au pus sămânța. Ne vedeau și ne dădeau Vasile Voiculescu (nu circula). Ne-au dat Padina, acele cărți publicate înainte de război care stăteau undeva pe sub tejghele și numai anumitor persoane le dădeau. De multe ori ne ruga anticarul: Măi copii, dacă nu vă place, o aduceți înapoi, vă dau banii înapoi. Iată niște semințe, acei anticari vechi. După ce defilam de multe ori în fața anticariatelor ne duceam la biserica Crețulescu și intram înăuntru.
Această adolescență a noastră în care cea mai bună artă era realismul rus, cea mai bună muzică era muzica rusească, toate lucrările de specialitate erau în limba rusă, singura lucrare cu care intram în contact era Propileen – enciclopedie germană pe care nu reușiseră nici să o traducă, nici s-o rupă, nici s-o bubuie. Nu știu de unde aveam la liceu cele 7 volume ale Propileen în care vedeam reproduceri și în care vedeam cum se face cu adevarat istorie. Îți dădea faptele, îți înșira harta și spunea niște concluzii. Nu te obliga să aderi la ele.
Politizarea cu care ne încorsetau atunci, la unii ca mine, a crescut tendința de împotrivire și am descoperit în acea perioadă mistica și scrierile lui Armand Călinescu. Parcă mi le scotea Dumnezeu în cale! Cărți care fuseseră confiscate din biblioteca lui Armand Călinescu și pe care cineva deștept le-a luat și le-a pitit în Biblioteca de la Institutul Pedagogic, la Religii și misticisme. Și cum eram amator de misticisme le-am găsit acolo. După ce le-am adunat de acolo dau peste nepotul lui Armand Călinescu care le vede. Cu timpul ele s-au întors înapoi în biblioteca unchiului.
În familie cuvântul de groază cumplit al copilariei mele era procuratura și celălalt era mașina neagră. Între aceste două limite se întindea viața, moartea, bucuria și tristețea. Mai ales când unul dintre vecini s-a spânzurat după ce a venit de la procuratură. Motivul: îl pârâse cineva că a fost legionar. Pentru mine aceste două cuvinte au început să capete sens în liceu, când am făcut grevă, că nu mai suportam. Ne-a luat miliția și ne-a bătut, mi-a confiscat caietele, din ce reușeam să copiez umblând prin biblioteci, căci copiam la mare viteză direct în franceză ca să pot după aceea să traduc. Copiam aforismele lui Patanjali, copiam Hatha Yoga (n-am găsit decât târziu Yoga științifică în franceză și atunci am văzut și eu ce înseamnă Mircea Eliade).
Poarta prin care ne deschideam noi era cartea. Filmul era foarte puțin și eram mare admirator în liceu al filmului de desene animate. Am văzut Guliver de două ori și noi eram înnebuniți, ca meseriași, cum de reușeau să facă treaba aceea. Am învățat după aceste filme multe, noi am trăit perioada acelor doruri nesfârșite de evadare, pe care le găseam în Vikingii, pe care le-am găsit în atâtea filme rusești despre cucerirea nordului, în care numai despre nord nu era vorba, dar găseam dorința aceasta de a evada, de a ieși dintr-o pușcărie. Dorința noastră de șlefuire sufletească trecea prin poezie. L-am descoperit pe Rilke, pe Rabindranath Tagore. Prin poezie am trecut în filosofie, am dat de Omar Khayam.
Adolescenții de azi? Este o diferență colosală. Când eu veneam de la școală cotonogit, mustrat, nu spuneam nimic acasă, pentru că replica era: Dar ce, omul acela era nebun să te bată degeaba? Și o încasam din nou. Acum, lucrul acesta nu este permis. Această ciudată idee care s-a introdus în învățământ și în societate că să nu stresezi copilul! Ce poate fi mai stresant decât propria lui copilarie, presiunea hormonală, presiunea cunoștințelor, presiunea de toate din jur? Dacă asupra acestei presiuni și asupra acestui haos în care este el nu intervine Sabia lui Damocles, școala, ordinea, regulamentul, să-i facă ordine, nici părinții nu fac ordine pentru că nu sunt calificați pentru a face o informare și educație corectă, nu au nici aceea calitate a românului cu bun simț și a bunului creștin pentru că marea lor majoritate sunt niște dezrădăcinați și niște atei înrăiți sau proaspăt recuperați creștini-ortodocși.
Această generație nu are nici ordine, nici disciplină, nu are nici idealuri. Îi întrebam pe cei mici ce vor să se facă. Răspundeau: mă fac doctor, mă fac inginer. Acum răspund: top model, cântăreața. Este o proastă influență a televiziei, o totală libertate și libertinaj. Și nu mai există nici măcar o vagă rușine sau o minimă decență. Se vorbește vulgar. Este o nouă generație în care predomină cultura de a desena cu spray-ul pe perete și a asculta maneaua ori cum se face banul cu orice preț.
De ce credeți că sunt adolescenții așa?
Din cauza familiei. Familia de acum este familia acelora care au crescut cu vine mama, vine tata și rezolvă sau aceia care au crescut cu cheia de gât, la ușa blocului, pe maidan. Aceia care n-au primit nici ei 7 ani de acasă. Deci acel bun simț al creștinului de a da bună ziua, de a-i fi rușine nu mai este. Nu se vine la școală pentru cultură și pentru învățat ci se vine pentru făcut parada țoalelor. Aceste apucături sunt trasmise de la mamele care, la vremea lor, luptau pentru libertatea spiritului femeii, la ședințele de sindicat, la ședințele de partid și alte ședințe tovărășești.
Dacă adolescenții ar fi văzut în familie cum se intră în casă, cum se dă bună ziua, că nu se vorbește la masă, atunci ar intra într-un ritm, într-o conștiență de sine. Acești indivizi nu au descoperit în ei nici care este latura umană. Nu există în ei decât a bea, a satisface nevoile de rut, a păcăli, a fuma, a jumuli, a tapa de bani pe oricine. Atât! Asta vede și la taică-su și la mamă-sa. La așa părinți, așa copii!
Lipsa unui fond afectiv, lipsa unei viziuni clare a celui care vine să predea, mă rog, care ar trebui să predea (că nu predă nimic, vine în clasa și stă de vorbă), faptul ca s-a încărcat învățământul cu tot felul de persoane slab pregătite, necointeresate și de proastă calitate sufletească. Deci ce pretenții să mai am de la elevi?
Cum ați descrie fenomenul culturii în Brăila în raport cu viața culturală din țară și chiar din lume?
Dacă vorbesc din punctul de vedere al celor care se manifestă este cumplit de intensă. De pildă, numai noi, Uniunea Artiștilor Plastici, anul acesta la Galeria din Brăila, organizăm a opta expoziție. Avem două la Galați, una la Ploiești, una în Piatra Neamț, una la Buzău. Sunt participările individuale ale noastre în toate părțile (expoziții personale). La un oraș de nici 200.000 de locuitori, o filială a Uniunii Artiștilor Plastici, cu oameni diverși ca manifestare artistică; nu cred că se pot lăuda cu așa ceva decât cei din orașele unde, știu eu, sunt galerii particulare unde există interes să se vândă și atunci rulează multe expoziții.
Am vorbit de expozițiile noastre, dar au apărut și expozițiile amatorilor, au apărut expozițiile studenților, a abslovenților de la Galați, au apărut schimburile de expoziții cu celelalte orașe, cu Ploieștiul, cu Galațiul. Deci o activitate intensă din punct de vedere al plasticii.
Din punct de vedere al manifestărilor muzicale sunt împotriva celebrului concurs Hariclea Darclee, pentru care se cheltuie bani cu nemiluita, bani cu care s-ar putea ține o orchestră simfonică și ar putea fi concert simfonic, dacă nu săptămânal, măcar lunar. Sunt foarte mulți muzicieni brăileni care ar dori să se întoarcă acasă.
Este și Școala Populară de Artă care face ceea ce face în spațiul cultural. Din partea societății civile există această manifestare culturală. Se face cultură la Biblioteca Județeană: lansări de carte, cercuri, vacanțe de ale copiilor și așa mai departe.
Ce nu există? Nu există sprijin, nu există organizare, nu există emulație, încurajare din partea celor care au fost numiți să se ocupe de cultură și nu o fac. Ultima expoziție am donat-o muzeului. Am să fac o selecție de lucrări să duc și la bibliotecă. De ani și ani, nimeni din partide, din politică, din administrație nu a ridicat nici un deget. Uniunea Artiștilor Plastici este o uniune de interes public iar noi plătim impozit pe o clădire a primăriei. Noi întreținem clădirea – acum am acoperit-o din nou, am pus tabla pe clădire. Din când în când ne amenință că ne dau afară.
Ar trebui continuată galeria aceea cu portretele primarilor, o chestie originală pentru Brăila, pe care n-a mai continuat-o nimeni, a rămas pe hol acolo în Primărie, de izbeliște. Ar fi trebuit să ne întrebe de fiecare dată cum să se rezolve unele acțiuni de înfrumusețare și urbanism a acestui oraș. Până și comuniștii ne-au chemat să ne întrebe cum să aranjăm faleza ca să arate mai bine.
În alte județe lucrurile stau altfel. La Ploiești artiștii au ateliere cu încălzire, spații asigurate de primărie, pentru care plătesc sume modice, doar pentru chirie. Primăria a preluat o parte din cheltuieli. În Tulcea cheltuielile administrative sunt asigurate de primărie. Primăria Buzăului le-a făcut ateliere, le-a instalat internet, le-a dat calculatoare, le plătește căldura, le plătește lumina, le plătește internetul, le dă o sumă uriașă cu care fac bienala Ion Andreescu. Râmnicu Vâlcea a dat fiecărui artist plastic o bucățică de teren să-și construiască o căbănuță, primăria le-a facilitat ieșirea cu lucrări în toată Europa, aducerea de lucrări de afară și legătura cu artiștii francezi. Și nu sunt numai aceste exemple – a se vedea Alba Iulia, Clujul, Aradul etc.
Cultura (actul creator, exprimarea artistică) a fost gustată dintotdeauna de o parte a societății și poate interpretată diferit de diferitele pături sociale. Dacă acceptăm ideea că o națiune e mai bogată cu cât e mai creativă, mai liberă în exprimare, ce ar trebui să se întâmple acum pentru ca societatea noastră să fie creatoare – și deci producătoare de valori (de viață calitativă)?
Eu sunt de părere că această societate, cel puțin la nivelul local, este creatoare de valori, de valori culturale; este prin cei care sunt. Că această artă pe care o produc cei locali, se adresează numai unora, nu e vina lor. Există manifestări locale gen karaoke , graffiti, parada vestimentației – acestea se adresează tuturor. Această subcultură se adresează tuturor. Noi când expunem, expunem pentru toată lumea. Mulți chemați, puțini aleși. Ușa e deschisă tuturor. Dacă un individ se uită și nu înțelege este în dezavantaj el, sunt în dezavantaj și eu pentru faptul că nu ajung la el. Am ajuns până acolo încât să–i plângem pe acei indivizi cosmopoliți, care imitau pe cel care se pricepea și care îi ajuta pe artiști ca să arate că înțeleg ce face artistul. Brăila a avut o astfel de societate cosmopolită extraordinară. Acum nici pe aceștia nu-i avem, pe cei care ar trebui să facă un fel de mecenat. Arta n-are cătare. Arta nu a avut niciodată cătare. Azi fiecare marfă are un preț.
Am tablouri pe care nu le mai fac niciodată. Unora, când le spun că există artă irepetabilă și neprețuită îmi dau replica: Este carton și niște vopsele. Acesta este nivelul. Și atunci, dintr-o dată ne punem problema cum îi aduc înspre mine spre înțelegere? Școala, cultura! Eu nu am posibilitatea să mă duc la un centru de televizie să dau lecții de pictură, cum să fie înțeleasă o pictură. Răspunsul ar fi: Fii serios. Cine se uită la așa ceva? Dar dacă e să se dea dansuri din buric, două ore ar dura. Cine este de vină? Societatea? Falsa democrație? Asta nu-i democrație este demonocrație. Cum spunea Platon, democrația înseamnă teroarea prostiei asupra adevărului. Dar ăsta este riscul democrației.
Ce ar trebui să se întâmple în domeniul artei, în domeniul educației ca societatea să producă plus valoare? Ar fi de ajuns să există mai mare implicație a artistului măcar în problemele de urbanism, dacă nu și în problemele de estetică, în programarea și achiziționarea unor spectacole, obiecte stradale, în panotări de reclame, bannere, postere (chipurile necesare) și deja s-ar cunoaște un salt. Artistul ar trebui încurajat prin comenzi, să i se creeze un suport material în legătură cu expozițiile, cu festivalurile și concursurile internaționale, să i se dea posibilitatea să se manifeste într-o revistă culturală care să se adreseze omului cotidian, să poată consumatorul de artă să citească o cronică de expoziție, de spectacol, de concert. Să citească literatura locală, critica și opiniile artiștilor în legătură cu fenomenele nu numai ale artei dar și ale vieții de zi cu zi. Această revistă de cultură ar fi prima sarcină a consilierilor culturali municipali, județeni care se ocupă cu cultura mare a porumbului și nici în ziua de astăzi artiștii nu-i cunosc măcar, dar să le mai dea și o mână de ajutor.
V-aș lansa o provocare – pentru cei care vă cunosc și cei care nu vă cunosc, vă rog să realizați în câteva cuvinte un ”autoportret”.
Cred ca autoportretul meu e ultima nuvelă pe care am scris-o, ”Clepsidra înfundată”.
În primul rând, nu sunt așa cum arăt. Primii care sesizează treaba asta sunt copii care se apropie de mine. Aspectul meu exterior mă trădează. Sunt intransigent și, vorba soției, rău că nu fac ce dictează alții. Nu am timp pentru alții, nu mai am timp nici pentru mine. O viață întreagă am avut timp pentru toată lumea, să-i educ pe unii, să-i liniștesc pe alții, să-i cresc pe aceștia. De aia am venit? Acum, aici!? Și am ajuns la concluzia că din timpul acela care curgea, acum curge invers, din ce în ce mai puțin, pentru că undeva este un termen, ca un satâr, care îl va reteza. Și atunci pentru mine am scris pe ușă Timpul curge invers. Conform acestei observații, aruncându-mă la pensie, am început să încerc să închei ce mai pot să fac. Și am început să scriu, mai mult decât altă dată. Mă interesează tot ce mișcă înăuntru, la mine și la alții. Mi-e de-a dreptul drag când descopăr într-un om o raza de lumină. M-am întâlnit cu un fost elev, care la sfârșit mi-a cerut și o țigară și un leu, dar mi-a spus: Domnule profesor ce frumos era când vorbeați de culori! A rămas ceva în sufletul tuturor. Astea sunt elementele care (pe undeva am rămas același Toma necredinciosul) mă fac să mă suspectez continuu: nu cumva tu faci toate astea că îți este frică că ai să dai colțul? Și că nu se mai întâmplă nu stiu ce? Probabil, dar deocamdată nu mai am timp, nici înainte, nici înapoi. Și atunci trebuie să trăiesc intens la nivelul ăsta, aici, acum, cât mai e. Ce mă îngrozește este ce se întâmplă cu ce rămâne după mine și cu ceea ce am și cu lumea asta și cu familia mea, cu băiatul meu. Asta mă îngrozește pentru că simt că nu e bine. Încerc să pun la adăpost ceea ce se poate pune. Donez lucrări. Dar am multe scule, mașini… unde se duc astea? Dintre toți cei pe care i-am crescut toți au plecat – sunt în Finlanda, sunt în Mediaș, la Londra, la București. Nimeni nu vine în Brăila.