Volumul de poeme Ion Cristofor, Gramofonul de pământ, Ed. Limes, Cluj-Napoca, în colecția Magister, coordonator Mircea Petean, 2014, adună între copertele sale poeme de dragoste de mare frumusețe, pe care poetul le vrea înregistrate în documentele tezaurului românesc pierdut la Moscova după ultimul război sau adună atâta tristețe sub aripile îngerilor, încât ajungi să crezi că lumea trăiește într-un hohot universal: poetul este singur cu tristețea lui, cu timpul necruțător, cu iubirea văzută ca eros ori thanatos. Substituirea ființei care vorbește, muncește, iubește cu tot atâtea alte ființe ca musca, gângavul, prostul, cioara, se face de către poetul ce constată cu amar: În locul meu cineva o iubește pe Maria. Ieșirea din impas e situată sub semnul unei probabilități, recreând destinul cristic: Poate vom găsi încă o dată o coroană de spini/lemne și cuie/și un pâlc de soldați.(Imaculata inspecție). Iarba este aceea care citește textul pactului semnat cu pământul, nesupusa iarbă care se pleacă doar sub pașii desculți ai lui Dumnezeu. Eul poetului neagă prezența sa în ipostaze dintre cele mai ciudate: Nu sunt eu cel ce mă înec în oceanul unei lacrimi/Nu sunt eu bărbatul ce se spânzură în grajdul de vite/ Nu sunt eu cel ce aprinde acum o lumânare(…) Și, vai,nu sunt eu cel ce nu se poate întoarce/ În trupul celui ce-a scris aceste cuvinte/ Ce tremură ca fluturele pe fața unui soldat adormit.(p.8).
Adesea ceilalți întreabă: ce dracu e în capul vostru de poeți, când cu gândirea voastră de poeți/ doar încurcați lumea, dar răspunsul îl pot avea contabilii. Peştișorul din acvariu este lipsit de femeia visurilor sale, iar autorul se întreabă zilnic la ce bun să-mi pun pielea pe bățul poeziei fără a primi un răspuns, deoarece el, poetul, se pregătește de război, istoria e împuțită, realitatea în falduri duhnește ca un cadavru, în timp ce, uitat pe fereastră la soare visează creierul poetului eminovici. Câtă zădărnicie în viața peștișorului auriu, dar câtă durere în tăcere: adevărul tace chitic ascuns în pliurile osânzei voastre/ ori aleargă înnebunit de spaimă /ca șoricelul gonit de pisică prin cămările casei. Soluția pare facilă: mă voi muta într-o limbă străină în care nu există cuvântul mamă/în care nimeni nu mai rostește bună dimineața doamnelor domnilor/ bună seara doamnă moarte (p.11). În lumea derutată, confuză, poetul Ion Cristofor fraternizează teluric cu elementele naturii eterne: fără vorbe inutile vom întinde o mână grea ca un munte/fratelui pământ surorii noastre neagra țărână (p.12).
O flotă de trireme debarcă la troia/aheii intră cu scuturile lor direct în soare; superbă imagine după Iliada lui Homer, iar poetul a scos din pietre strigătele, a scos tristețea din oameni, înțelepciunea din capetele savanților, vrând să lase o lume fără strigăte, fără vaiete, fără jeluiri, prin cântecul său orfic. Pentru un om angajat la stăpânire, e ciudat ca poetul să nege adevărul parlamentarilor. La psihiatru se confesează că mai scrie poezii, că se teme când trece peste un pod recent construit, că citește ziare, că se masturbează, că urmărește dezbaterile din parlament, dar acesta l-a asigurat că viața e doar o piesă scrisă de un nebun. Psihoza singurătății e boala acestor timpuri, iar poetul nu este scutit de suferința aceasta, în pofida…lui Eminescu, Homer, Freud, Hamlet, Lenin, Beria, Carl Sandburg, Iuda, Ofelia, Hemingway, Lazăr, Marc Chagall, Ion Mureșan etc.
Solitudinea ființei se revarsă oniric asupra omului prin câmpul denivelat al creierului: lucruri topite-n memorie,captive ca gâzele prinse în chihlimbar / și stoluri de rândunele grăbind de spaima iernii spre sud. în oasele,/în părul meu freamătă mângâierea unei mâini de sub pământ.//ca stolul de rândunele te vei întoarce cândva/printre neamuri pe care nu le-ai cunoscut niciodată (…) convins că la marginea fiecărei nopți/agonizează vise, oameni și câini deopotrivă (p.18).
Poetul realizează combinații inedite de imagini vizuale, surprinzătoare și insolite, iar lait-motivul fânul pe dealuri miroase a toamnă aduce o notă de melancolie dureroasă și tradițională, privind thanatic în urmă, iarna se insinuează pe arbori, pe ziduri, pe case, în suflet. Poemul Spovedanie arată și solitudinea omului simplu, într-o notă ironică, lupta sa cu îndoiala ori credința, nevoile sale firești care trec dincolo de linia firescului. Umorul negru, urmuzian apare și în poemul Cîinii din Giurgiu sau restaurantul chinezesc, o parodie a întâlnirii cu poetul senator, o petrecere la care se mănâncă pe săturate, cum autoironic precizează poetul, și se plătește cu zâmbete și aplauze. Finalul este edificator, ironia devine persiflantă: Atâta doar că bunul Dumnezeu știe de ce/ toată noaptea am auzit câinii din Giurgiu lătrând a pagubă(p.22).
Spaima de îmbătrânire și imaginația debordantă a poetului îmbracă forme dintre cele mai ciudate: Deși înfofolite-n paltoane/eu văd femeile/pe trotuare/așa cum le-a lăsat Dumnezeu/cu sâni și coapse dumnezeiesc de frumoase/mereu și mereu goale pușcă(p.23). Lumea întreagă, ființa poetului, femeia iubită se află sub imperiul timpului implacabil, doar iubirea mai răzbate prin maculata existență a poetului, care cântă asemeni unui gramofon de pământ, orfic, pe când mireasa brusc și-a scos mâna de sub pământ și degetele sale dăduseră lăstari. Volumul acesta aduce a remember, poetul este o voce care străbate timpul și ajunge până la noi, cântecul său orfic se naște din trupul efemer, din conștientizarea faptului că suntem țărână, acesta e complexul lui Ghilgameș, preamărit în slujba de înmormântare, că doar țărână ești și în țărână te vei întoarce: De pe un gramofon de pământ răzbătea aproape stinsă/Vocea fără speranță a părinților și rudelor mele/ Deportate și moarte-n Siberia(p.24). Câtă durere în versurile acestea, dar cât adevăr istoric, pentru bunii, tăcuții noștri morți, în fapt, cel mai buni dintre noi, cărora li se cuvine laudă.
Aveam în curte un arbore încărcat cu femei, ca în picturile medievale, femeile cresc din copaci… întinzi mâna și le culegi, dacă ești poet. Uneori nici asta nu e posibil… Pentru Ion Cristofor, femeia este iubita sa doamnă, eminescian, frumoaso, ochii iubitei, verzi sau altfel sunt fascinanți, dorințele lui se îndreaptă doar în direcția femeii care-l împlinește, în timp ce o femeie trage cortina apusului:O femeie trage cortina apusului/Părul ei îmi aducenoaptea și stelele în pat (…)O grădină cu mierle tăcute /Se retrage în cuvintele noastre tot mai tăcute// O grădină în care un cal/ Paște toate cuvintele de dragoste nerostite(p.37). Duminica fără femeie este o zi ratată, în mijlocul nopții amorul poate fi văzut la vreme de criză, pentru poet tristețea vine din absența femeii iubite: și dacă mă gândesc bine nu mai am cui să scriu scrisori de dragoste(p.40).
Trăirea frenetică a erosului domină în multe poeme, dar alături, poetul pune imaginea morții, ca pentru a ne aminti că suntem efemeri, descoperind apoi că: iată un oraș în care nicio femeie /nu mai vrea să mă nască/în care nu mai există nici cărți nici mântuire/ în care niciun staul nu vrea să-mi dea găzduire(p.67). Iar în altă parte: Doamne, din cărțoiul tău cu negre coperte/ am înțeles că din lut/m-ai făcut pe mine, nevrednicul,/după chipul și asemănarea ta. Poetul e decis să caute mereu iubirea: Sunt gata să merg pe jos în căutarea ei/ până la capătul lumii (p.39), căci viața fără iubire este cvasi-imposibilă pentru un spirit creator, așa cum este poetul, iar dacă dragoste nu e, toate sunt zadarnice, spune evanghelistul Pavel. Spațiul derulării ritualului erotic este cetatea, atmosfera citadină adesea petrecută între rafturile bibliotecii sau colivia de beton a garsonierei, unde poetul mângâie cărțile din rafturi ca pe niște femei la preludiu.
Ipostaza în care ni se înfățișează poetul (care trăiește de multă vreme în odăile fulgerului, ca zeul Thor) este aceea a unei ființe delicate sau foarte dure: Poetul e fragil ca hârtia în dinții flăcărilor/poetul e dur ca diamantul în gura tiranilor(p.52); el se retrage în turnul său de fildeș, privind altfel la lumea citadină, mereu neînțeles de către noi, muritorii de rând: Poate e greu să înțelegeți de ce întorc spatele lumii de-afară/ dar domnilor cum să n-o fac când o superbă femeie mă vizitează în somn (…)O forță necunoscută îmi lipește două aripi pe umeri și-mi arată golul ferestrei / mă îndeamnă să zbor mă împinge să sar în brațele catifelate ale întunericului (p.54). Amar, amar, dureros de amar, în oraș s-au pierdut cuvintele de dragoste, parcă o ceață învăluie lumea, arborii cântă litanii, mâna vântului e descărnată, noi nu mai știm ce au șoptit mugurii ori ce a promis lumina, poetul e orb, îndoiala și teama, frigul și pustiul bacovian revin în poeme.
Uneori, căntărețul Orfeu, pare învins de propria solitudine: păsările vin cântă și zboară/stelele vin luminează și pe nesimțite se sting/eu vin și cânt din flaut pietrelor și arborilor/pe acest vârf de deal/dar uneori învins de singurătate nu mai știu ce să fac/să plec sau să rămân (p.59). Regretul pentru iuventute, pentru iubita ce s-a dus, chiar dacă era o himeră, pun stăpânire pe sufletul poetului: timpul și oamenii au luat-o razna de-a binelea/cu pălăria în mână alerg pe un ogor plin de oase/ pe care tu, Doamne, ca țăranul cu plugul ne ari (p.62) Călătorind pe bătrânele fluvii, poetul percepe materia sa de lucru, cuvintele, asemeni unor unor pulberi : Cuvintele sunt acum precum praful de pușcă/se împrăștie în vânt ca pulberea drumurilor/iau foc la cea mai mică scânteie(…) /Limba mea e doar o trestie ce împrăștie mireasma femeilor în vânt.(p.63) Adesea cântărețul se întoarce în cetate învingător, dar nicio poartă nu i se deschide, ca unui ciumat: Uneori din lungile mele călătorii mă întorc în oraș/ cu o pădure de mesteceni în brațe/cu stoluri de păsări pe umeri (66).
În manieră postmodernistă, versurile sunt albe, ritmul este interior, imaginile par aduse din altă lume, punctuația lipsește, cu mici excepții, ironia și satira apar printre versuri superbe, ca dovadă că poetul este ancorat în cotidian, chiar după ce face lungi călătorii reale sau imaginare pe tărâmuri exotice. Nu doar cuvintele firești se pot întâlni în alcătuirea poemelor, ci și unele mai șocante, neaoșe, după moda vremii.
Există versuri emblematice prin frumusețea și profunzimea lor în volumul lui Ion Cristofor, dăltuite parcă în piatră, de o frumusețe inefabilă și de o muzicalitate suavă: cei care-și poartă patria doar în limba lor stranie vor înțelege; fânul pe dealuri miroase a toamnă; când fără veste în ochii mei s-a lăsat deodată seara; sunt regele încoronat al fluturilor de noapte; locuiești cu chirie într-un veac al asasinilor; iar poeții triști, tot mai triști își dau foc la versuri în piața pustie; cuvintele sunt acum doar o groapă cu lei; diavoli ironici zâmbesc prin colțurile bibliotecii umbroase; cărbunele e frate bun cu diamantul; Ca să-mi închei umila mea rugăciune/ las toate miracolele, Doamne, în seama înțelepciunii tale; rândunele țes înnebunite giulgiul din Torino; privind pe furiș cum prostul satului intră cu bicicleta în nori; știm doar că pălăria și flautul de la colțul străzii sunt ale noastre; Nimic nu învinge tristețea unui copil/ rătăcit în lanul cu maci.//După cum nimic nu e mai greu decât piatra/ce-o porți pe limbă/atunci când fiul omului e umilit și crucificat în cetate/când tu scribule/îți numeri arginții ca Iuda și taci// Nimic nu învinge tristețea unui copil/când geme pădurea sub securea ce despică verzii copaci (p.32). Merită atenția lectorilor acest volum de poeme, citiți-l și nu veți fi dezamăgiți.